scriu ceva romantic şi să fac tema la română în acelaşi timp.
"Am tuşit, mi-am dres glasul şi puţin emoţionat, cu mâna în care ţineam carneţelul tremurând un pic, am început să citesc rar, foarte rar, cuvintele scoase de sub pământ: << Sigur tu înţelegi, ar trebui acum să-ncerc să scriu altceva, o nuvelă morocănoasă, o poveste şoptită, dramatică sau" romantică, sau cel puţin să mă mint singur/ă că am să reuşesc, că am să ies din monotonie şi am să ajung acolo sus, lângă tine. Perfect/ă nu sunt, nici simplă nu poţi spune că e creaţia mea. Există, trăieşte, e citită şi uneori, doar uneori, încearcă să te citească. Eşti prea orb să vezi, eşti prea orgolios să-ţi dai seama care e meritul tău în toate astea. Exist pentru tine, mă trezesc pentru tine, sunt frumoasă pentru tine, îţi respir aerul şi el nu mă refuză, îţi simt mirosul şi el mă simte pe mine. Trecere prea bruscă de la creaţie la tine? Tu eşti creaţie. Respiri existenţă şi îmi refuzi buze dulci, trăieşti viaţă de artist şi îmi refuzi iubire.>>
Apoi m-am grăbit, vroiam să citesc mai mult. Vocea a început să-mi tremure, nu de emoţie, ci de entuziasm. Da, entuziasm!
Şi deci am continuat: << Visez visare adormită în uitare şi mă joc, da, mă joc, dar singură de data asta. Devin "La Femme" pe care tu ai vrut întotdeauna să o ai, accept să am o viaţă roz în schimbul promisiunii că voi fi fericită, îţi trec cu vederea toate mofturile dacă eşti în stare să-mi satisfaci dorinţa de...ciocolată! Este dragă, este semnul exclamării, pentru că ne place să ne jucăm şi deci, ne jucăm. >>
Şi m-am jucat citind cuvintele scoase de sub pământ şi metamorfozate în cuvinte simple. Mi-a revenit glasul, mi-am intrat în mână, păcat că nu mai am ce citi...
