Student la propria facultate

Este cunoscut de toată lumea faptul că suntem diferiți prin personalitate, prin aspect și mai ales prin deciziile și alegerile pe care le luăm. O simplă imagine poate fi interpretată în sute de moduri de cei ce o privesc, un text poate fi înțeles diferit în funcție de lector, o melodie poate fi simțită sau nu, plăcută sau nu, auzită sau ascultată. Complexitatea omului ține de un domeniu prea vast pentru a-l discuta acum, însă un exemplu potrivit pentru a evidenția aspectul simplu al omului controversat este proaspătul absolvent de liceu.
După BAC, și chiar înainte, suntem puși în situația îngrozitoare de ,,a ne decide viitorul”, pentru că - nu e așa?- facultatea pe care o alegi îți va dicta viitorul. Speriați, emoționați, presați de părinți, ne apucăm să alegem facultatea vieții: din auzite, sfătuiți de părinți, sau poate pur și simplu sună bine, sau poate ești unul din cazurile fericite în care vrei și poți să urmezi facultatea la care ai visat de mic ( nu a fost și cazul meu, eu mi-am ales facultatea în ultima săptămână de liceu!). În cele din urmă ne trezim în prima zi de facultate. Ca proaspăt studenți, așteptările sunt mari, de la profesori, colegi, viitor, însă ele se diminuează odată cu trecerea anilor. Analizând subiectiv, primul an este cel mai frumos: cunoștințe noi, prietenii noi, distracție într-un oraș nou (sau nu, depinde); al doilea an, toate se intensifică, însă la finalul acestuia, în vara din-nainte de anul trei, anul cu licența, apar dilemele, frustrările, întebările: Ce temă aleg pentru licență? Cu cine fac licența? și cea mai importantă și cea mai grea Ce fac după ce termin facultatea? Trăirile fiecărei persoane sunt cele care conferă individualism, inteligența emoțională, un factor deosebit de important în conturarea unei viitoare cariere solide și a unei vieți împlinite, este cea care face diferența în turma aceea oarbă de indivizi cu diplomă. Cu toate astea, până și cel mai puternic caracter poate fi zdruncinat de o societate în plină decădere morală, care nu îi poate oferi niciun stimulent moral, să nu mai vorbim de cel material.

De ce România nu zâmbește

România nu zâmbește pentru că are carii. Am început cu un răspuns direct, pentru că nu îmi stă deloc în fire  să spun ceea ce simt. Nicio țară din lumea asta nu e lipsită de carii, nicio țară nu are un zâmbet imaculat. Unele nici măcar nu au dinți, altele...zâmbesc cu gura închisă. Nu este și cazul României! Deși cariile sunt numai în față și nu s-au extins și la măsele, România refuză să zâmbească. Am observat cum țara noastră a fost punctul culminant în bancurile străinilor, sau cum a fost ea introdusă în diferite emisiuni de rezonanță internațională sau chiar în filme cu Stallone. Ce ne-ar putea bucura mai mult decât un zâmbet din exterior? Cu siguranță unul care nu exprimă dezgust, ironie, sau politețe...zâmetul din politețe este cel mai fals zâmbet pe care îl poți primi, pentru că e unul impersonal, detașat. Frumusețea naturală și moștenirea culturală pălesc în fața ignoranței și a individualismului. Românul râde neîncetat...

...dar România nu!

Aniversare

Simt iubire în fiecare por al ființei mele.
Ai dezgolit fericirea în forma ei cea mai frumoasă,
și m-ai învelit cu ea. I-ai dat cele mai îndrăznețe culori, ai tăiat-o, ai modelat-o, ai reparat-o!
și astfel, te doresc. De-atâta timp îmi știi purtarea, și o-ndrăgești,
ba chiar mă ierți și mă dezveți de forme brute de tristețe.

dor

Dezgoliti-ma de pielea care nu-mi lasa sufletul sa respire
care-l sufoca cu semne, sensuri fara rost.
Voi imi doriti culori.
sa-mi arda rana in propriua ta minciuna, ca nu cumva iubirea sa-nghete-n adevar.

un suflet din cuvinte

am vrut iubirea ta s-o cos in inima
sa nu-ndraznesc candva sa uit ce-a insemnat
dar ma durea prea tare si-am vrut sa incetez cand tu, cu vocea amortita,
mi-ai construit un suflet din cuvinte.
si-am vrut sa urlu in versuri farafoc
ca inima mi-e stearpa de-o mie de dureri.

Natura umană

Subconștientul. Locul unde se depozitează trăirile interioare cele mai profunde, mai întunecate și mai confuze. Locul în care nu ai acces decât în anumite situații (beție, reverie, vis, dar și anumite sentimente duse la extrem: extaz, dezgust, frică, panică, etc) și la care, să fim sinceri, nu vrem să apelăm. Restul de 90% din creier necunoscut lui homo sapiens. Subconştientul.
Aş vrea să nu mai adorm niciodată. Să nu mai visez realitatea.
Să mă trezesc la 3 şi să-mi dau seama că e doar un vis.
Aş da 3/4 din firul vieţii mele pentru o zi reală. O zi de extaz şi minute memorabile. O zi cu tine, în care să-mi vorbeşti ca unui om mare, să nu te mai loveşti de gradele de rudenie.
Mi-e teamă însă că mă vei trata ca pe-o neştiutoare. Dar eu ştiu... ştiu ce nu ştiu şi sunt mândră de asta!

rupt din mine

Ți-am ținut mâna la sân să ți-o-ncălzesc de frig
Te-am ridicat din umblet și-am zâmbit
Ți-am spus: nu-s eu iubita ta sortită, dar te-oi iubi cum numai inima, în genere, mai poate respira.
Tu mi-ai arătat fantezia.
Tu mi-ai deschis ochii cu miere.
Tu mi-ai vătămat încrederea. Mi-ai lipit aer de gustul sec al dimineților de luni.
Și-acum dispari în cuget și-n dorințe.
Halal amor!